Ma uitam la descrierea pe care am postat-o cu mult timp in urma pe prima pagina: "I'm just a dreamer....always in love with love and willing to fly even if i risk to fall..."...oare chiar au trecut momentele in care imi permiteam sa visez liber si nimeni nu reusea sa ma aduca putin cu picioarele pe pamant?...preferam sa fiu in zbor sau in cadere libera...dar in niciun caz strivita de asfalt cu aripile rupte...si totusi unde sunt acum aripile care odata imi dadeau viata si putere sa inving orice pentru a fi eu insami?...cata durere m-a facut sa-mi pierd orice urma de vis, de romantism, de incredere in tot ce inseamna fiinta, viata, simtire?...si cum am lasat sa se ajunga in punctul in care inchid ochii si imi dau seama ca nu pot sterge nimic cu buretele, dar nici nu-i mai pot deschide privind spre orizonturi ce ard de dor si redescoperire?!?...
Citeam azi cateva randuri scrise de o femeie ranita si renascuta, cu inima franta si cusuta la loc, cu speranta in viitor, dar inabusita de teama de intamplare. M-am regasit in cuvintele ei si mi-am dat seama cat de tare m-am afundat intr-o stare de negare dulce-amaruie care ma incarcereaza in fata trairii si a oricarei urme de sentiment. Imi doresc atat de tare sa simt, dar totul este dincolo de gratii...acolo unde nu pot ajunge, cel putin nu fara a fi condamnata si blamata...Imi doresc atat de tare sa nu-mi pese de sentinta, dar noroiul ma sperie ca o noapte intunecata atunci cand aveam 10 ani...Nu de ranile mele mi-e teama, caci ele se vindeca si am invatat sa convietuiesc cu durerea ca doua surate resemnate in fata uitarii si a cicatricilor...Mi-e insa teama de ranile altora...altii care nu mi-ar putea ierta niciodata capriciile nebunesti pe care am invatat ca un copil pedepsit sa mi le neg si sa le incui in pivnita. Altii a caror suferinta m-ar durea mai tare decat orice nerv operat fara anestezie si culpabilizarea nu mi-ar trece niciodata cu vederea greselile facute in poate singurul moment de egoism din viata mea...
Si astfel ma simt din nou ca un liliac proaspat iesit la lumina, lovindu-se orbeste si nestiind incotro sa o apuce si ce e mai bine sa faca...Ma simt ca o floare careia peste noapte i-au cazut petalele si singura modalitate de a renaste ar fi sa sece alta floare de seva...Si totusi EU incotro ma indrept?
Citeam azi cateva randuri scrise de o femeie ranita si renascuta, cu inima franta si cusuta la loc, cu speranta in viitor, dar inabusita de teama de intamplare. M-am regasit in cuvintele ei si mi-am dat seama cat de tare m-am afundat intr-o stare de negare dulce-amaruie care ma incarcereaza in fata trairii si a oricarei urme de sentiment. Imi doresc atat de tare sa simt, dar totul este dincolo de gratii...acolo unde nu pot ajunge, cel putin nu fara a fi condamnata si blamata...Imi doresc atat de tare sa nu-mi pese de sentinta, dar noroiul ma sperie ca o noapte intunecata atunci cand aveam 10 ani...Nu de ranile mele mi-e teama, caci ele se vindeca si am invatat sa convietuiesc cu durerea ca doua surate resemnate in fata uitarii si a cicatricilor...Mi-e insa teama de ranile altora...altii care nu mi-ar putea ierta niciodata capriciile nebunesti pe care am invatat ca un copil pedepsit sa mi le neg si sa le incui in pivnita. Altii a caror suferinta m-ar durea mai tare decat orice nerv operat fara anestezie si culpabilizarea nu mi-ar trece niciodata cu vederea greselile facute in poate singurul moment de egoism din viata mea...
Si astfel ma simt din nou ca un liliac proaspat iesit la lumina, lovindu-se orbeste si nestiind incotro sa o apuce si ce e mai bine sa faca...Ma simt ca o floare careia peste noapte i-au cazut petalele si singura modalitate de a renaste ar fi sa sece alta floare de seva...Si totusi EU incotro ma indrept?
No hay comentarios:
Publicar un comentario